Race report: RGT Eroica

No ca o venit timpu sa reintru si io in pita si sa mai trec pe la concursuri. Tin sa spun ca ma antrenez de doua saptamani si ca deja mai am un concurs pe doua etape fugit la Miercurea Ciuc in cadrul competitiei UCI "Tour of Szekerland" (suna mai fain denumirea in engleza). Desi inca nu sunt pe deplin revenit, am reusit sa prind ambele varfuri de podium deoarece distantele erau scurte (dimineata 6 km de catarare si dupa-masa un circuit de 12km). Acuma sa trecem la treaba pentru care m-am apucat sa scriu: cum mi-am dat sufletul in ceea ce consider eu a fi cel mai greu concurs la care am paricipat. Ca sa ocolim toate vorbele, prezint, in mare, datele tehnice, a caror adevarata valoare ar trebui stiuta de ciclisti: un traseu de 91 km, cu o elevatie de peste 3000 de metri, ce cuprinde o catarare de categoria 1 si una de categorie speciala (documentare de pe STRAVA, daca ma insel, imi asum raspunderea). Ca sa pun asta in perspectiva, am ajuns la o altitudine maxima de 2150 m, deci am urcat ceva. Oricum, datele tehnice sunt doar pe hartie. Tot trebuie sa transpiri pentru a le si pedala. Si am facut asta. Totul incepe in dimineata de sambata cand pornesc, desi teoretic la 5, practic la 6 din Mures. Drumul nu dura mult pana la Brezoi, aglomeratie nu era, asa ca am ajuns pe 10. Dupa ce mi-am luat numarul si mi-am salutat prietenii, imi incep incalzirea. Numai ca si pedalatul asta simplu s-a lasat cu peripetii cand un caine mi-a sarit in fata si am reusit sa fac un front-flip, mai ciudat ce-i drept, dar totusi era un front-flip, urmat de o aterizare pe dragul si nu asa de catifelatul asfalt. Am zis ca daca asa incep ziua imi ramane noroc pe parcursul cursei pe care am inceput-o la ora 11 cu doar un pic de sange picurand din genunchi. Am auzit de la Eugen ca primii 35-40 de km erau un fals plat pe care plutonul fugea cu 40 km/h. Cata dreptate o putut avea omu ala mi-am dat seama numa in momentul in care m-am uitat pe ceas si am vazut ca dupa distanta asta nu mai fugeam cu foaie mare-conus (52-14) si ca mai eram 20 de oameni. Intre timp s-au lansat atacuri, doua la numar, dintre care unul a fost si cel castigator, avandu-i pe Andrei Nechita si pe Marius Petrache. Incepem si continuam catararea de categorie speciala. Ramaneau unul cate unul in spate, insa principalele mele tinte erau cu mine. De catarare tot ce pot zice e ca era lunga si continua, fara prea multe ruperi de ritm, cu un asfalt bunicel. Am ajuns in varful ei, pe un platou, unde, ca tot omu, mai lasam un pic ritmul si luam cate un gel si cate o gura de apa. Toti, cu exceptia lui Babaita si a unui ciclist de la Tusnad care ataca pe coborare. Mi-am zis "Da-i naibii" si mi-am terminat gelu pana sa ma iau dupa ei. Pot spune ca impreuna cu Gerhard Dumitrescu i-am dat blana si ca ne bazam mai mult pe gravitatie decat pe pedalat. Ne ajung Tudor Oprea si inca un "baiat" de la Scott ,activam turboul pe fals platul care urma si mergem mai departe. Suntem ajunsi, desi, surprinzator la ritmul la care pedalam, de inca un junior, dar "Ehh, csf, n-ai csf". Mai mergem ceva si ii ajungem pe Frunzeanu si pe juniorul dupa care ma pornisem.

Am mai mers o portiune scurta la un ritm lejer, moment in care am apucat sa mai mananc si sa mai beau niste Etixx si intram pe Transalpina. Portiunea din padure curpindea ace de par in care panta era destul de ridicata si ma faceau sa raman un pic in urma, dar rezistam si ii ajungeam din urma. Stiam deja ca am ajuns la nivelul de oboseala in care nici pulsul nu iti mai creste si picioarele parca nu mai exista sub tine. Castigul meu consta in speranta ca si restul sa fie la fel si sa reusesc sa ma detasez prin "mancare de durere" la final. Urcam tiptil tiptil si ajungem pe coline. Vantul batea destul de tare, vegetatia era preponderenta alpina, fara copaci, dar privelistea si asfaltul erau mirifice. Drumul se vedea intins in fata, cu cateva curbe in care vedeai cat de abrupt e si cat de mult mai ai de mers.

Incerc din toate puterile sa ma tin in grup dar, la un moment dat, cu inca 1,5 km de parcurs, cedez. Nu mai puteam impinge pinionul de 25. Incercam din disperare sa mai pedalez, dar degeaba. Ma lasam cu toata greutatea corpului pe pedala dreapta doar pentru a ma lasa apoi pe partea cealalta pentru a impinge pedala stanga. Ma uit in sus si nu mai vad decat drumul care continua. Desi imi e rusine sa zic, m-am dat jos si am impins bicicleta. Am incalecat-o din nou, insa abia dupa ce am luat o curba si vantul imi batea din spate. Eram un las. M-am dat batut prea repede pentru a mai putea face ceva. Desi ii vedeam, restul prinsese un avans destul de maricel. Ma fortez totusi sa pedalez si sa imi tin moralul sus in fata colinelor nesfarsite si reusesc sa ajung la finish. Nu mai puteam. Eram fara de seama de ostenit. Spatele imi era blocat, ma durea partea superioara a corpului, eram terminat. Ma intalnesc cu Alex Ciocan la linia de finish si ajung la o conversatie scurta, dar care trebuie neaparat sa o spun :"(eu)- O fo` foarte greu. Nu mai pot. (el)- Daca nu era greu mai veneai?". Am stat un pic si am cugetat asupra replicii comentatorului. Ma uit in jur, vad numai munti. Mi-a placut. Mi-a placut la nebunie sa ma "omor" pe catarare, mi-a placut sa imi dau drumul pe coborare. Ma simt mandru de mine si de ce am reusit si sunt convins ca la anul voi scoate un rezultat si mai bun de locul 3 la categorie si locul 12 la general. Mai sunt kilometri si antrenamente grele de adunat. Pana atunci vor mai veni insa multe race reporturi, asa ca mai ai ce citi de la mine. Pana la Maratonul Tarnavei si, implicit, pana la urmatorul race-report, Ceaustoc!