Race report: Maratonul Tarnavei

26 August 2018, data in care regiunea care inconjoara Marosvasarhely-ul se afla sub advertizare de cod galben de caldura din partea meteorologilor si cod rosu din partea unei imense cantitati de awesomeness care calatorea in armasarul sau alb denumit Lafasz, sau, asa cum ii zic autoritatile cand ii vin amenzile, MS 10 LFZ. Te intrebi de ce cod rosu? Ei bine, pentru ca in gura mea era o desertaciune de neoprit datorita setei nebune de a ma da pe MTB in cadrul competitiei cu care pot zice ca am crescut, si anume Maratonul Tarnavei. Da, daca te intrebi, is acasa si da, voiam, vreau si voi voi sa particip si la alte concursuri. Desi intriga si desfasurarea actiunii trebuiau sa fie mai vaste si sa se metamorfozeze in Maratonul M. Ciuc si TBT, aparitia unor evenimente din viata personala impreuna cu trandavia prajitului burtii timp de o saptamana la mare au facut ca tu sa te aflii in momentul de fata inspre finalul celor doua parti extrem de miniatizate si sa treci direct in pita inspre a afla, daca ti-e pofta, cum am irigat campurile din jurul Tarnaveniului cu transpiratia mea.

Trebuie sa precizez, totusi, ca toate cele ce urmeaza nici nu puteau fi gandite cu speranta de a fi infaptuite daca o non-oarecare domnisoara fiziokinetoterapeut (Carina Dobozi pe numele ei) nu m-ar fi facut sa urlu de durere pe masa de masaj cand imi rezolva nodurile musculare. Desi la momentul acelui masaj doream sa ma dau jos si sa o iau la fuga, efectele au fost vizibile, reusind, chiar daca din nefericire nu pe cantar, cel putin in simntamand, a-mi face picioarele mai usoare decat o pana, lucru care m-a ajutat enorm pe pantele pe care puteai face wheelie fara a vrea si care, din pacate, sau fericire, se aflau cu nemiluita pe traseul nostru. Apropo, haters're gonna hate faptul ca am participat la traseul scurt (de 31 km), dar, in momentul scrierii acestui articol, sunt inca un amator care anul acesta a avut ca cel mai inalt punct de elevatie un pod peste calea ferata. Joke aside si revenim la cursa, care, desi te poarta pe campuri intr-o continua bataie de soare pe dealuri abrupte, te face sa vrei sa revii in fiecare an. Lucru care, daca esti ca mine, incerci si sa reusesti sa-l faci. Totul incepe cu o incalzire usoara printre masini, un cold-brew facut din cafea columbiana (sau targumureseana, avand in vedere locul prajirii) de la 112 (Coffeehouse, nu Urgente) si un "Domne ajuta!" si continua cu o sectiune mica de asflat pe care am facut-o cu plutonul in spatele masinii.

Mergeam usor, picioarele zburau, bicicleta stralucea iar mie burta nu mi se vedea daca ma priveai din spate. Intram pe off-road, un fel de ulita de care avea si bunica inainte sa-i asfalteze strada acum cativa ani, off-road pe care mi-ar facea placere sa-l descriu daca mi-as putea aminti si altceva inafara de praful din fata si gropile pe care le amortizam fara intentie. Totusi, cred l-as pudea descrie: haos. Unul placut. Ciudat de placut. Insa, oricat de frumos si de innecacios ar fi, nu a durat mult, caci urcarie si-au facut simitita prezenta, mai mult sau mai putin prin oamenii pe care ii vedeai ca te depasesc doar ca in 100-200m sa-i depasesti si tu la randul tau, fara, insa, a fi cel putin ajuns din spate din nou. Caci, vezi tu, tactica mea era simpla: pornesti tare, continui si mai tare, sosesti foarte tare! Si asa am si incercat, dar cu o dozare de efort, care s-a dovedit a fi utila. Continuam sa urcam si sa coboram pe nesimtite pentru inca vreo 4-5 km, timp, sau distanta, in care selectia era deja facuta, urmand ca jocul sa inceapa, mai mult sau mai putin pentru mine, avand in vedere ca nu stiam care imi sunt rivalii. Continui, totusi, la ritmul meu, care, surprinzator, a fost asemanator pentru 3 sferturi din cursa cu cel al lui Levente Gyorgy, acest supranumit Spartacus al ciclismului romanesc.

Nu pot spune ca s-au intamplat multe intre timp, ci doar ca am reusit sa devin part din nutritia unor viespi in timp ce urcam un deal, un deal pe care, totusi, si eu am ajuns sa il injur in momentul in care am ajuns in varf. Totusi, nu sunt alergic si pot continua si asa si fac pana cand vad ca incep sa prind pe cineva din spate. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine in Olanda ca faceam doar sosea, dar mi-am valorificat, cumva, abilitatile de off-road si, dupa 3 gaturi care erau despartite una de alta cu cate un pic de coborare, reusesc sa sprintez pe langa acel individ si sa incep o coborare frumoasa, dar din pacate defrisata, in fata lui. Daca il lasam pe el in fata, poate ca el era pagubasul atunci cand traiectoria unei alte viespi s-a intersectat cu traiectoria interiorului buzei mele de care s-a si prins, crezand ca iau calatori clandestini. Deoarece rareori fac asa ceva, o smulg repede, dar fapta era deja facuta si buza incepea sa-mi creasca. Dam impreuna cu individul depasit de cateva catarari pe fals plat, zone in care platul olandez si-a facut simtita prezenta si in care ma detasez de el, urmand ca, pe coborarea lunga si finala, distanta dintre noi sa fie de aproximativ 20 de secunde. Decartul s-a mentinut si in sat unde se desparteau traseele printr-un indicator care te facea sa virezi brusc la dreapta, viraj in care intru ca ultima cisterna cu full-gas, doar pentru a ajunge sa folosesc ABS-ul si sa trag de saraca combinatie dintre foaia mare si conus (aka pinionul cel mai mic) pentru a porni din nou. Ajung, totusi, destul de repede pe aerodrom, unde as fi schimbat orice pentru ciclocross-ul meu, caci, boiii, deplasarea prin iarba cu MTB-ul nu e lucrul meu favorit. Insa portiunea nu a durat mult si ajung pe asfaltul de dinaintea liniei de finish, urmand ca, pana la trecerea acesteia, sa evit 2 accidente cu alti doi concurenti care inca nu au buletinul (sau jumatatea varstei necesare). Din fericire, nimeni nu a fost lovit atat in timpul scrierii acestui race-report cat si in timpul cursei si eu am reusit sa termin pe locul 4 la general si locul 1 la categoria 18-29.